Continutul Raportului Juridic Civil

De fapt, indiferent că au sau nu discernământ, potrivit art. 49 alin. (4) din Constituţie, minorii sub vârsta de 15 ani nu pot fi angajaţi ca salariaţi. în acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 53/2003 privind Codul

muncii [1]. De asemenea, art. 13 alin. (4) din Codul muncii interzice angajarea persoanelor puse sub interdicţie judecătorească.

  1. e) Nulitatea actelor juridice încheiate fără respectarea normelor privind capacitatea de exerciţiu.[2]

Art. 44 şi urm. din noul Cod civil instituie sancţiunea nulităţii relative a actelor încheiate fără respectarea cerinţelor legale referitoare la capacitatea de exerciţiu.

Astfel, în concret, potrivit art. 44 alin. (1), actele făcute de persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, altele decât cele prevăzute la art. 41 alin. (3) şi la art. 43 alin. (3), precum şi actele făcute de tutore fără autorizarea instanţei de tutelă, atunci când această autorizare este cerută de lege, sunt anulabile, chiar fără dovedirea unui prejudiciu.

Persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate invoca şi singură, în apărare, anulabilitatea actului pentru incapacitatea sa rezultată din minoritate ori din punerea sub interdicţie judecătorească, conform art. 44 alin. (2).

Practic, această normă instituie o excepţie de la principiul potrivit căruia nimeni nu poate profita de propria turpitudine ( nemoauditurpropriam turpitudinem allegans).

De asemenea, în temeiul art. 45, simpla declaraţie că este capabil să contracteze, făcută de cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, nu înlătură anulabilitatea actului (teza I). Dacă, însă a folosit manopere dolosive, instanţa, la cererea părţii induse în eroare, poate menţine contractul atunci când apreciază că aceasta ar constitui o sancţiune civilă adecvată (teza a Il-a).

[1] 161 Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii a fost publicată în M. Of. nr. 72 din 5 februarie 2003 şi republicată în nr. 345 din 18 mai 2011.

[2]   Anterior, anulabilitatea actelor încheiate de incapabil a fost reglementată de art. 25 din Decretul nr. 32/1954.

 

Download Referat 6

Competenta Teritoriala in Materie Civila

 

 

Chemarea în garanţie

 

Este reglementată de art. 60-63 C. proc. civ. ca o formă de intervenţie forţată.

Articolul 60 alin. (1) prevede că „partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte. în cazul în care ar cădea în pretenţii cu o cerere în garanţie sau despăgubiri”.

Având în vedere că cel care transmite un drept este obligat să-i garanteze folosinţa sub toate formele potrivit cu natura acelui drept, legislaţia noastră procesuală reglementează prin articolele din Codul de procedură civilă menţionate, chemarea în garanţie.

Garanţia poate să reiasă din lege (în materia vânzării, schimbului, mandatului, cesiunii de creanţă             etc.) sau din contractul încheiat de părţi.

În cazul în care prin acţiunea în instanţă este contestată o convenţie indiferent de motivul acestei contestări, chemarea în proces a ambelor părţi este absolut necesară, întrucât actul atacat, expresie a aceleiaşi voinţe, nu poate să fie valabil pentru una din. părţi şi nevalabil pentru cealaltă.

Ne chemarea în proces a uneia dintre părţile actului, nu poate fi înlăturată prin chemarea ei în garanţie. Pe de altă parte, finalitatea cererii de chemare în garanţie este diferită de aceea a cererii principale, urmărindu-se rezolvarea în cadrul aceluiaşi proces şi a raportului juridic dintre pârât şi chematul în garanţie.

Aşa de exemplu, dacă cumpărătorul unui bun imobil este chemat în judecată de c persoană care revendică acel bun. acesta poate chemă în garanţie pe vânzător  şi în cazul în care cererea reclamantului este justificată şi se admite să fie despăgubit.

 

Scopul cererii de chemare în garanţie este dublu“:

–           permite chematului în garanţie să-şi administreze probele ce le consideră necesare,delegaţia de garanţie devenind activă;

–           dacă garantul pierde procesul, prin aceeaşi hotărâre instanţa va admite şi cererea de .chemare    În garanţie, soluţionând în acest fel ambele cereri.

Cererea de chemare în garanţie se soluţionează odată cu cererea principală. Dacă cererea principală a fost admisă, va fi admisă şi cererea de chemare în garanţie şi invers.

Soluţia cu privire la cererea de chemare în garanţie (dependentă de soluţia dată cererii principale), influenţează modul de soluţionare a căilor de atac şi judecata în fond după casare. Aşa de exemplu, apelul declarat de chematul în garanţie, repune în discuţie şi cererea principală. Dacă ambele cereri au fost respinse însă se admite apelul reclamantului şi judecându-se fondul se admite cererea principală, instanţa va soluţiona şi cererea de chemare în garanţie, întrucât altfel hotărârea instanţei este susceptibilă de revizuire potrivit art. 322 pct. 2 C. proc. civ.

Download Referat 4

Competenta Teritoriala

Noţiunea şi enumerarea caracterelor – prin raport juridic civil se înţelege relaţia socială, patrimonială sau nepatrimoniale, reglementată de norma de drept civil.

Raportul juridic civil prezintă trei caractere, şi anume:

–           este un raport social;

–           este un raport voliţional;

–           părţile au poziţia de egalitate juridică.

 

Caracterul social al raportului juridic civil –          Raportul de drept civil, ca orice raport juridic, este un raport social, adică un raport ce se stabileşte între oameni, priviţi fie în calitate de subiect individual, fie în calitate de subiect colectiv.

Conţinutul caracterului social al raportului juridic civil necesită două precizări.

În primul rând, prin reglementarea relaţiei dintre oameni de către norma de drept civil, această relaţie nu îşi pierde trăsătura sa primordială, anume de a fi relaţie socială.

În al doilea rând, norma de drept civil se adresează numai conduitei oamenilor, chiar şi atunci când această conduită ar fi în legătură cu anumite lucruri (bunuri). Prin urmare, atunci când se vorbeşte despre „regimul juridic al bunurilor”, în realitate, se are în vedere conduita oamenilor (ei între ei) cu privire la lucruri.

Menţionăm totuşi că a fost exprimat şi punctul de vedere potrivit căruia dreptul subiectiv civil real creează un raport  imediat şi direct între un lucru şi o persoană.111 însă, chiar şi în literatura de specialitate mai veche s-a precizat că nu este exact să se afirme că dreptul real este un drept asupra unui lucru, deoarece, ţinând cont de faptul că orice drept subiectiv este însoţit de o obligaţie civilă corespunzătoare, ar însemna că şi lucrul, la rândul lui, are obligaţii faţă de om[1].

[1] M.A. DUMITRESCU, op. cit., p. 472-473.

Download Referat 3

 

 

Clasificarea Bunurilor Obiect Juridic a Raportului Civil

Criteriul după care se face această clasificare este natura conţinutului drepturilor subiective civile.

Dreptul nepatrimonial (numit şi drept personal nepatrimonial) este acel drept subiectiv al cărui conţinut nu poate fi exprimat în bani.

Drepturile nepatrimoniale pot fi împărţite în trei categorii:

–           drepturi care privesc existenţa şi integritatea fizică sau morală ale persoanei (dreptul ia viaţă, dreptul la sănătate, dreptul la onoare sau la reputaţie, dreptul la demnitate etc.);

–           drepturi care privesc identificarea persoanei (dreptul la nume, dreptul la pseudonim, dreptul la domiciliu, dreptul la reşedinţă, dreptul ia stare civilă – pentru persoana fizică; dreptul la denumire, dreptul la sediu, dreptul la naţionalitate, dreptul la cont bancar etc. – pentru persoana juridică);

–           drepturi decurgând din creaţia intelectuală (în măsura în care nu sunt patrimoniale).

Precizăm că, în concepţia potrivit căreia dreptul familiei nu este o ramură de drept distinctă de dreptul civil, ci doar o parte a acestuia, urmează a se reţine şi o a patra categorie de drepturi subiective civile nepatrimoniale, anume: drepturile (ne evaluabile pecuniar) ce formează conţinutul raporturilor de familie.

Download Referat 1

Cheltuielile de Judecata

În accepţiunea comună, prin cheltuieli de judecată se înţelege suma de bani pe care este obligată să o plătească, pe baza unei hotărâri judecătoreşti, partea care a pierdut un proces părţii care a câştigat procesul[1].

Această definiţie se raportează doar la momentul de final al procesului civil.

Într-o imagine de ansamblu a procesului civil, cheltuielile de judecată reprezintă sumele de bani pe care părţile le avansează în timpul şi în legătură cu procesul civil.

La finalul procesului, cele care interesează sunt cheltuielile de judecată ale persoanei care a câştigat procesul, constând în sumele de 3ani pe care este obligată să le plătească acesteia, pe baza unei hotărâri judecătoreşti, partea care a pierdut procesul.[2]

Stricto sensu, privind însuşi procesul civil doar prin prisma fazei procesuale a judecăţii, cheltuielile de judecată vor fi reprezentate de: cheltuieli avansate numai de părţi şi doar în faza de judecată a procesului civil.

Accepţiune lato sensu – Dacă apreciem însă că procesul civil se finalizează doar odată: u executarea hotărârii judecătoreşti, în cazul în care această executare -a realizat în mod silit prin apelarea la un executor judecătoresc, atunci: cheltuielile de judecată lato sensu vor presupune şi: cheltuieli avansate le părţi în faza de executare a procesului civil.[3]

Dacă ne raportăm şi la cele prezentate în capitolul IV al Titlului I Cheltuielile avansate de ordonatori de credite), dacă luăm în calcul şi situaţiile în care cheltuielile sunt avansate de stat în cadrul ajutorului public acordat unei părţi litigante, fie în faza de judecată, fie în faza de executare a procesului civil, vom observa că putem fi îndreptăţiţi să încadrăm în categoria cheltuielilor de judecată şi: cheltuieli avansate şi de alte persoane în orice fază a procesului civil.

[1]   Dicţionar explicativ al limbii române, ed. a ll-a, Universul Enciclopedic, Bucureşti, 1996.

[2] Viorel Mihai Ciobanu  Noul şi vechiul cod de procedură civilă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2012,p.153

[3] Mihaela Tăbârcă, Gheorghe Buta, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat Universul Juridic, Bucureşti 2007,p.152

Cererea de Chemare in Judecata

 

Având în vedere că prin instituirea obligaţiei prevăzută de art. 112 pct. 1 teza a – II – a C. proc. Civ. S-a urmărit reducerea duratei procesului, apreciez că textul se aplică şi reclamantului persoană juridică .

Identificarea părţilor prin aceste aspecte prezintă importanţă sub mai multe aspecte:

– sunt stabilite limitele cadrului procesual în care se va desfăşura judecata cu privire la păţi;

– se verifică dacă la data sesizării instanţei acestea aveau capacitate şi calitate procesuală;

– se determină competenţa instanţei;

– se determină locul unde se va face comunicarea actelor de procedură

 

 

Numele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces,iar,în cazul reprezentării prin avocat,numele acestuia şi sediul profesional;

 

Art. 112 pct. 2 C. proc. Civ. Are în vedere situaţia în care cererea de chemare în judecată este făcută de altcineva decât titularul dreptului dedus judecăţii,adică de un reprezentant(convenţional sau legal) al titularului, precum şi situaţia în care cererea este îndreptată împotriva reprezentantului unei persoane fizice sau juridice.

Trebuie deci ca în cerere să se indice atât reprezentantul,cât şi reprezentatul. Considerăm că se are în vedere nu numai reprezentarea per-soanelor fizice sau juridice prin alte persoane,ci şi reprezentarea intereselor individuale sau colective prin persoane cărora acele interese nu le sunt totuşi destinate,deci atunci când legea acordă exerciţiul dreptului la acţiune unor persoane ce nu sunt titulare ale dreptului subiectiv civil care se urmăreşte a fi valorificat.

Dacă reprezentantul nu îşi arată această calitate în cererea pe care o face,el este presupus că lucrează în nume propriu,sancţiunea fiind aceea că el nu va mai putea să pretindă ulterior,în instanţă,că lucrează ca reprezentant, iar cererea de chemare în judecată se va respinge ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă,deoarece reclamantul nu este titularul dreptului subiectiv civil dedus judecăţii.

Cerinţa indicării în cerere a calităţii persoanei care lucrează pentru titularul dreptului se aplică şi în cazul asistării minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă,deoarece cererea se face personal de către minor,dar se semnează nu numai de către acesta,ci şi de către persoana chemată de lege să îl asiste(părinţii,tutore sau curator),astfel încât în cerere trebuie să se pre-cizeze calitatea de ocrotitor legal.

Capacitatea de a Incheia Actul Juridic Civil

Prin condiţiile actului juridic civil vom înţelege acele componente care ebuie sau pot să intre în structura actului juridic civil, deci elementele din are este alcătuit actul juridic civil.

Subliniem că, în teoria actului juridic civil, cuvântul „condiţie” are şi o tă semnificaţie decât cea menţionată mai sus, desemnând şi o modali- ite a actului juridic civil, adică un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, 3 care depinde naşterea sau desfiinţarea actului juridic civil. De aseme- îa, în vorbirea curentă, cuvântul condiţie mai este folosit şi cu sensul de auză a actului juridic civil.         Desigur că, din contextul în care apare cuvân- I condiţie, interpretul va deduce sensul ce i se atribuie de fiecare dată.

În considerarea înţelesului polivalent al termenului „condiţie”, în doctri- i şi în jurisprudenţă, pentru desemnarea condiţiilor actului juridic civil, se eferă uneori utilizarea expresiei „elementele actului juridic civil” sau liar „cerinţele actului juridic civil”. în ceea ce ne priveşte, optăm pentru snumirea tradiţională, care, de altfel, este consacrată de legislaţia noastră, itfel, art. 1179 C.civ. foloseşte expresia „condiţiile esenţiale pentru vali- atea contractului”, art. 1246 alin. (1) C.civ. vorbeşte despre condiţiile rute de lege pentru încheierea valabilă a contractului etc.

Aspecte Generale Privind Persoanele Juridice

 

În mod indiscutabil, consiliul local nu este însă titular al dreptului de proprietate, această calitate având-o, potrivit Constituţiei şi Legii nr. 213/1998, unitatea adminis- trativ-teritorială. O lectură mai atentă a dispoziţiei art. 36, mai sus citate ne conduce la concluzia că, în realitate, consiliul local este un administrator al patrimoniului unităţii administrativ-teritoriale, tot aşa cum consiliul de administraţie al unei societăţi comerciale îi administrează bunurile. Faptul că Legea nr. 215/2001 nu are în vedere calitatea consiliului local de titular al dreptului real de administrare, constituit pe temeiul dreptului de proprietate publică a unităţii administrativ teritoriale, rezultă chiar din prevederile art. 36 alin. (2), lit. c), conform cărora acesta administrează, atât domeniul public cât şi domeniul privat al comunei sau oraşului. Numai bunurile proprietate publică pot forma însă obiect al dreptului real de administrare, ceea ce înseamnă că legiuitorul a avut în vedere sensul comun al noţiunii de „administrare”.

Consiliul local nici nu are un scop propriu, ci pe acela de a rezolva treburile publice, în condiţiile legii [art. 23 alin. (2) din Legea nr. 215/2001]. El acţionează în interesul colectivităţii locale, care sunt formate din totalitatea locuitorilor unei unităţi administrativ-teritoriale [art. 3 alin. (4) din aceeaşi lege], adică din membrii care formează respectiva persoană juridică. Cu alte cuvinte, „scopul” consiliului local îl reprezintă realizarea scopului unităţii administrativ-teritoriale.

Argumentele expuse mai sus sunt aplicabile şi în cazul consiliului judeţean, care, potrivit art. 87 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, este autoritatea administraţiei publice locale, constituită la nivel judeţean pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale, orăşeneşti şi municipale, în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean şi care, sub aspectul care ne interesează, are atribuţii similare consiliilor locale.

Aspecte Actuale ale Raspunderii Comitentilor Pentru Faptele Prepusilor

Ca instituţie juridică, răspunderea civilă poate fi definită ca un ansamblu de reguli potrivit cărora o persoană trebuie să repare prejudiciul cauzat altei persoane prin fapta sa, comisivă sau omisivă.

Cu o semnificaţie mai generală, instituţia răspunderii funcţionează în afară de dreptul civil şi în alte ramuri ale dreptului cum ar fi: dreptul penal, dreptul administrativ, dreptul muncii, dreptul constituţional, dreptul internaţional, etc. Este firesc să fie aşa, deoarece problema răspunderii se ridică oriunde întâlnim o activitate omenească, ca o sancţiune generală a tuturor normelor de conduită, inclusiv a tuturor normelor de drept.

Răspunderea juridică, formă principală – putem spune esenţială, dacă avem în vedere eficienţa acesteia – a răspunderii sociale este prezentă la rândul ei, în diferite ramuri de drept; raportându-se la anumite norme de conduită în societate, răspunderea juridică este organic legată de stat şi drept.

Făcând parte dintr-un tot – răspunderea socială – răspunderea juridică este supusă unei influenţe puternice din partea celorlalte forme ale răspunderii sociale.

Din caracterul de generalitate şi multilateralitate al răspunderii sociale derivă caracterul de omniprezenţă al răspunderii în drept; dacă existenţa unei colectivităţi implică, în mod necesar, anumite norme de conduită şi deci, totodată, o răspundere, este cu atât mai firesc ca normele juridice să fie însoţite de sancţiune, deci de răspundere, iar instituţia răspunderii să fie plasată în centrul fiecărei ramuri de drept.

În realitate, răspunderea nu îmbracă numai forma juridică. Ea poate fi întâlnită şi sub alte forme, ca de exemplu: răspunderea morală sau răspunderea politică, fiecare având caracteristici şi conţinuturi distincte. În ciuda unor trăsături comune pe care le au, răspunderea juridică se deosebeşte de răspunderea morală, aşa cum cele două fenomene de suprastructură – dreptul şi morala – se disting unul de altul.

Deosebirea fundamentală dintre normele morale şi cele juridice constă în faptul că primele nu sunt stabilite prin acte care să emane de la un organ statal şi nici nu sunt garantate prin forţa coercitivă a statului; ele se formează în practica vieţii sociale, iar garanţia respectării lor constă în forţa lor de convingere, în atitudinea opiniei publice şi în măsurile de influenţare socială[1].

[1] I. M. Anghel, Fr. Deak, M. F. Popa – op. cit., pag 13.

Actele de Procedura si Termenele Procedurale

Actele de procedură sunt indispensabile activităţii procedurale, la fel de importante ca şi părţile în proces. Dacă părţile sunt o premisă necesară a procesului, exerciţiul acţiunii civile se realizează numai prin intermediul unui act de procedură ( cererea de chemare în judecată ) încheindu-se tot prin acest tip de acte.

Actele de procedură impulsionează soluţionare procesului civil şi determină pronunţarea unei decizii definitive asupra litigiului. Acestea reprezintă mijloace prin intermediul cărora părţile îşi exercită drepturile şi-şi îndeplinesc obligaţiile procesuale.

Actele de procedură sunt o specie a actelor juridice, dar nu se particularizează de acestea prin scopul lor, cadrul în care sunt aduse la îndeplinire şi întocmirea lor de diferiţi subiecţi de drept, cu respectarea unor cerinţe care diferă de la o categorie de acte la alta.

Importanţa actelor de procedură este incontestabilă, activitatea procedurală neputând fi concepută. Astfel, exerciţiul acţiunii civile se realizează prin intermediul unui act procedural numit cererea de chemare în judecată, iar procesul civil se finalizează tot printr-un act procedural care este hotărârea.

De o importanţă particulară sunt actele scrise ale participanţilor procesuali. Acestea fixează mai bine elementele judecăţii şi cadrul dezbaterilor, ceea ce permite şi exercitarea unui control judiciar eficient asupra hotărârilor pronunţate de către instanţele judecătoreşti inferioare.

Capacitatea de Exercitiu a Persoanei Fizice

BIBLIOGRAFIE

 

  1. A Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, op. cit., p. 228; I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p. 195.
  2. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007
  3. Hamangiu, /. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Editura All, Bucureşti, 1996
  4. Ionescu, Mică enciclopedie onomastică, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1975
  5. Bakouche, Droit civil. Les personnes. La famille, Ed. Hachette, Paris, 2005
  6. Zenati-Castaing, Th. Revet, Manuel de droit des personnes, Ed. Presses Universitaires de France, Paris, 2006
  7. Deak, Tratat de drept succesoral, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2002.
  8. Et L. Mazeaud, J. Mazeaud, Fr. Chabas, Leçons de droit civil, tom I, vol. 2, Les personnes Montchrestien, nr. 46
  9. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Persoanele, în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 14-18.
  10. Bauzon, La personne biojuridique, Paris, Ed. Presses Universitaires de France, 2006
  11. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009
  12. Mircea Mureşan, Sorin Fildan, Ioana Mihnea, Ştefan- Ioan Lucaciuc, Simeon Murgu, Narcisa-Mihaela Stoicu, Instituţii de drept civil. Curs selectiv pentru examenul de licenţă, Edit.Cordial Lex, Cluj-Napoca, 2012;
  13. Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu Curs de drept civil. Partea generală, Edit.Hamangiu, 2011.
  14. Mircea Mureşan, Sorin Fildan, Drept civil. Partea generală, Edit. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 2012.
  15. Boroi, G,Drept civil. Partea generală. Persoanele., Ed. a IV –a, revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010

Comparatie intre Raspunderea Civila Delictuala Directa si Raspunderea Penala

În funcţie de scopul pe care îl urmăreşte norma de drept în cadrul răspunderii juridice putem vorbi despre mai multe tipuri de răspundere. În măsura în care norma juridică urmăreşte pedepsirea făptuitorului prin supunerea la anumite privaţiuni concomitent cu încercarea de transformare morală prin măsuri educative, suntem în prezenţa unei răspunderii penale.

Răspunderea penală este un raport juridic penal de constrângere, născut ca urmare a săvârşirii unei infracşiuni. El se stabileşte între stat şi infractor. În cadrul acestui raport juridic statul are dreptul să tragă la rşspundere pe infractor, săi splice sancţiunea prevăzută de lege şi să-l constrângă să o execute. Infractorul este obligat să răspundă pentru fapta sa şi să se supună pedepsei aplicate.[1]

Dacă norma de drept urmăreşte repararea unui prejudiciu ori restabilirea echilibrului între două patrimonii vom fi în prezenţa unei răspunderi civile. Codul civil reglementează răspunderea civilă, cel puţin pe plan tehnic, prin două moduri diferite, răspunderea civilă contractuală şi răspundere civilă delictuală.

Răspunderea contractuală se caracterizează prin obligaţia debitorului unei obligaţii contractuale de a repara prejudiciul cauzat creditorului prin neexecutarea acestei obligaţii, prin executarea defectuoasă ori prin întârzierea a acesteia, în măsura în care această nesocotire a convenţiei îi este imputabilă.

Răspunderea delictuală este obligaţia celui ce a cauzat altuia un prejudiciu, printro faptă ilicită extracontractuală care îi este imputabilă,de a repara paguba astfel pricinuită.

Atunci când norma de drept urmăreşte menţinerea unui climat propice desfăşurării unei activităşi în condiţii de eficienţă cât mai ridicată în unităţile ce au personal salariat angajat pe baza contractului de muncă avem în vedere acele forme de răspundere specifice dreptului muncii.

Disciplina muncii reprezintă o obligaţie juridică specifică relaţiilor sociale de muncă. Potrivit Codului Muncii[2] „abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile conducătorilor ierarhici.”

[1] Costică Voicu, Teoria Generală a Dreptului, Editura Lumina Lex, Bucureşti 2002, p.288

[2] Articolul 263 alin 2, Codul Muncii

Contestatia la Executare. Intoarcerea Executarii Silite

Hotărârea judecătorească, conferă posibilitatea celui care a câştigat procesul de a solicita să valorifice drepturile ce rezultă din aceasta, pe calea executării silite dacă cel care a pierdut procesul nu-şi execută obligaţia de bunăvoie.
Executarea silită poate fi definită ca fiind procedura prin mijlocirea căreia creditorul, titular al dreptului recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu, constrânge, cu concursul organelor de stat competente, pe debitorul său, care nu-şi execută de bună voie obligaţiile decurgând dintr-un asemenea titlu, de a şi le aduce a îndeplinire, în mod silit.
În literatura de specialitate s-a apreciat că de vreme ce legea recunoaşte şi garantează persoanelor drepturi subiective şi interese legitime, ea trebuie să le pună la dispoziţie şi mi locul legal pentru realizarea lor. Fără posibilitatea constrângerii, realizată ca mijloc legal prin urmărirea silită a bunurilor debitorului, dreptul recunoscut printr-o hotărâre trecută în puterea lucrului judecat ar fi o simplă aparenţă, o iluzie, iar hotărârea judecătorească ar deveni inutilă.
Ca formă a constrângerii de stat, executarea realizată prin procedura de executare silită are caracter judiciar, întrucât se integrează în câmpul acţiunii civile şi prin aceasta operei de justiţie, funcţiei jurisdicţionale a statului.
Realizarea dreptului pe calea constrângerii judiciare are în vedere nu numai dreptul subiectiv (sau interesul legitim încălcat) dar şi dreptul obiectiv, ordinea de drept care i fost deopotrivă nesocotită o dată cu atingerea adusă dreptului subiectiv al titularului .

Download Referat 5

Apelul in Procesul Civil

Pentru a clarifica care este partea din hotărâre care face obiectul unei căi de atac, art. 461 NCPC dispune: „Calea de atac se îndreaptă împotriva soluţiei cuprinse în dispozitivul hotărârii”.

Totuşi, deşi este firesc ca dispozitivul hotărârii să fie atacat, deoarece cuprinde soluţia, ceea ce urmează să fie pus în executare, se permite atacarea numai a considerentelor în anumite condiţii. Este situaţia în care instanţa de judecată anterioară, prin considerentele hotărârii a cuprins dezlegări ale unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea. Pentru aceste motive, instanţa, admiţând calea de atac, va înlătura acele considerente şi le va înlocui cu propriile considerente, menţinând soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate.

Chiar dacă soluţia rămâne neschimbată, este nevoie de existenţa unor considerente corecte, care să reflecte premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la soluţia cuprinsă în dispozitiv.

O motivare corespunzătoare nu poate să cuprindă probleme de drept care nu au legătură cu obiectul dedus judecăţii. De asemenea, nu poate să prejudicieze partea sau considerentele să fie greşite.

Pentru dezideratul înfăptuirii justiţiei în bune condiţii, toate aceste neconcordanţe trebuie înlăturate, astfel încât este permisă exercitarea căii de atac, chiar dacă soluţia din dispozitiv nu este schimbată.

Ca o expresie a principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil, se permite efectuarea unei tranzacţii chiar în faţa instanţelor învestite cu soluţionarea unei căi de atac.

Articolul 462 NCPC permite instanţei legal învestite cu soluţionarea unei căi de atac să ia act de înţelegerea părţilor cu privire la soluţionarea litigiului.