Caracterul Pluridisciplinar al Balisticii Judiciare

Cercetarea Criminalistic a Infractiunii de Viol

Cercetarea Criminalistica a Falsului in Inscrisuri

Cercetarea Criminalistica a Infractiunilor de Crima Organizata

Prin CRIMĂ ORGANIZATĂ, în accepţiunea proiectului de lege promovat în Parlamentul din România, se înţelege: “activităţile desfăşurate de orice grup constituit din cel putin trei persoane, între care există raporturi ierarhice ori personale, care permit acestora să se îmbogăţească sau să controleze teritorii, pieţe ori sectoare ale vieţii economice şi sociale interne sau străine, prin folosirea şantajului, intimidării, violenţei ori coruperii, urmărind fie comiterea de de infracţiuni, fie infiltrarea în economia reală.“

În accepţiunea doctrinei germane, crima organizată este definită astfel : “comiterea cu intenţie a unor infracţiuni în scopul obţinerii de profit şi putere, de două sau mai multe persoane, ce colaborează pentru o perioadă de timp prelungită sau nedefinită, îndeplinind sarcini dinainte stabilite prin folosirea unor structuri comerciale sau similare celor de afaceri, prin folosirea violenţei sau a altor mijloace de intimidare, ori  prin exercitarea unor influenţe asupra politicienilor, administraţiei publice, autorităţilor judiciare sau economice.”

De asemenea fiecare stat și sistem juridic prevede o descriere diferită a acestui fenomen infracțional iar conform site-ului  http://www.organized-crime.de există peste 150 de definiții ale crimei organizate adunate de către creatorul acestei pagini de internet , germanul Klaus von Lampe din cadrul Organized Crime Research, o organizație care se ocupă cu studiul criminalității organizate internaționale.

Crima organizată poate fi percepută ca un proces social “pătruns în viaţa noastră socială şi politică”, ce izvorăşte din tendinţa diferitelor grupuri de a folosi criminalitatea ca mijloc de mobilitate socială şi chiar de acaparare a puterii1. Această teorie dezvoltată de A. J. Ianni şi Daniel Ball afirmă că la baza crimei organizate se află un proces social. De exemplu în America, explică Ball, crima organizată este modul în care grupurile de emigranţi, grupuri sărăcite, se ridică deasupra condiţiei de ghetou şi acţionează pentru evitarea opresiunii şi a discriminărilor, a oportunităţilor refulate, fenomene în mijlocul cărora trăiesc atât de mulţi imigranţi. Este una din explicaţiile ce se dau existenţei Mafiei italiene, sau altor modele de crimă organizată, cum sunt Mafia “neagră”; grupurile columbiene; corporaţiile cubaneze; organizaţiile tong; triadele; yakuza; crima organizată vietnameză; grupurile israelite; grupurile ruseşti (“sovietele”); Noua mafie siciliană, iar pe continent grupările ţigăneşti, grupurile africane, curde, arabe.

Într-o teorie similară, Edwin Sutherland argumentează  comportamentul criminal ca fiind deprins, învăţat, iar acest fapt implică ceva mai mult decât simpla imitare. Cei ce devin criminali cunosc o asemenea evoluţie atât datorită contactului lor permanent cu cei care încalcă legea cât şi datorită relativei lor izolări de cei care respectă legea.

Sociologii au arătat că anumite zone, medii “hrănesc” (încurajează) delicvenţa şi au devenit terenuri propice pentru bande şi structuri ale crimei organizate. Acolo unde nu există alternativă, succesul-bunăstarea traficanţilor de droguri şi a altora implicaţi în activităţi criminale constituiau modele demne de urmat pentru tineri. Sursa crimei organizate îşi găseşte astfel locul în destrămarea şi proasta funcţionare a sistemului.

În opinia majorităţii cercetătorilor, crima organizată, ca fenomen, este o creaţie a ultimelor secole ale acestui mileniu şi a apărut în diverse puncte pe glob (S.U.A., China, Japonia, Italia) în condiţii şi având cauze specifice, de ordin istoric şi social, sub diverse nume: mafia, yakuza, triade etc. Aceste organizaţii criminale au abordat criminalitatea aducătoare de înalt profit, în epocă, implicând în cele mai multe situaţii prostituţia, traficul de orice fel (stupefiante, carne vie, arme, produse de contrabandă), jocurile de noroc etc.

Cercetarea Criminalistica a Urmelor Infractiunilor de Braconaj Piscicol

Cercetarea Criminalistica a Urmelor Instrumentelor de Spargere

Cercetarea Criminalistica a Urmelor Principale ale Impuscaturii

Punctul de plecare în constituirea balisticii judiciare ca ramură a tehnicii criminalistice este legat, în principal, de descoperirea metodelor de identificare individuală a armei de foc după gloanţele şi tuburile trase.

Până la constituirea balisticii judiciare ca ramură a tehnicii criminalistice, noţiunile de balistică erau divizate prin toate capitolele criminalisticii şi ale medicinei legale. Metodele de cercetare ale balisticii judiciare erau în faza iniţială neprelucrate, neprecise. Această stare de lucru poate fi exemplificată cu lucrările de criminalistică editate în primele trei decenii ale secolului XX în care autorii fac referiri foarte generale la posibilitatea de a identifica arma pe baza glonţului.

Un asemenea exemplu ne furnizează R.A. Reiss, care în lucrarea sa “Manuel de police scientifique” ed. 1911, nici nu aminteşte măcar că este posibilă identificarea armei după glonţ pe baza striaţiilor create de ţeava armei, deşi menţionează în treacăt că “uneori pe glonţ pot rămâne urmele ghinturilor ţevii armei”.

Posibilităţile ştiinţifice ale cercetării gloanţelor au fost cunoscute foarte puţin la începutul secolului XX. Astfel, Hans Gross în “Manual pentru judecătorul de instrucţie” consacră armelor de foc un singur aliniat, recomandând judecătorilor de instrucţie să dobândească cunoştinţe practice în acest domeniu.

El a recomandat ca ţeava armei să fie studiată cu ajutorul unei “oglinzi” din hârtie albă pentru determinarea calităţii şi eficacităţii pulberii de puşcă şi că arma trebuie să fie cercetată cu grijă pentru a nu distruge urmele de pe ea.

Istoria balisticii judiciare este strâns legată de perfecţionarea şi dezvoltarea tehnicii privind construcţia armelor de foc, de răspândirea acestora  pe toate teritoriile lumii, de folosirea armelor de foc la comiterea diferitelor infracţiuni. În anul 1835, Henry Goddard din poliţia judiciară londoneză a urmărit şi prins un infractor care comisese un omor cu ajutorul unei arme de foc. Pe glonţ, el a descoperit o excrescenţă care s-a potrivit cu o adâncitură din tiparul pentru gloanţe, găsit la bănuit. Rezultatul obţinut de Henry Goddard a fost obţinut în baza inspiraţiei de moment şi nici nu s-a gândit ca din descoperirea sa să facă o metodă sau să elaboreze un sistem.

Totuşi, ceea ce a făcut Henry Goddard a fost probabil prima încercare de a găsi prin glonţ calea spre arma incriminată şi să descopere astfel infractorul. Fără să ştie, Henry Goddard a devenit predecesorul unui lung şir de criminalişti, armurieri şi poliţişti, care în cursul mai multor generaţii au creat o nouă metodă care în prima jumătate a secolului XX a pătruns la fel ca medicina legală sau toxicologia în criminalistica ştiinţifică şi a primit numele de “balistică judiciară” sau “ştiinţa despre arma de foc şi proiectil”.

Cercetarea la Fata Locului a Urmelor Instrumentelor de Spargere

Cercetarea la Fata Locului in Cazul Faptelor Comise cu Arme de Foc

Cercetarea la Fata Locului. Caracteristici, Sarcini si Faze

Cercetarea Urmelor Create de Instrumentele de Spargere

Deşi există în afara procesului penal, probele privesc obiectul acestui proces căpătând prin administrarea lor în cursul probaţiunii – caracter procesual. Spre deosebire de mijloacele de probă care sunt destinate să evidenţieze elemente de fapt care constituie probe, probele au ca funcţie procurarea de elemente informative care servesc la cunoaşterea adevărului în soluţionarea procesului penal.

În literatura juridică, scopul probelor este definit ca fiind justa soluţionare a cauzelor penale şi la fel ca mijloacele de probă, realizarea scopului procesului penal[1]. De asemenea, s-au făcut diverse clasificări ale probelor după diferite criterii: după caracterul procesual, după legătura cu obiectul probaţiunii, etc.

Mijloacele de probă sunt acele mijloace legale prin care se administrează probele. În literatura juridică, în sens larg, sunt incluse în mijloacele de probe atât proba propriu-zisă cât şi modul probei. Dar proba şi mijlocul de probă sunt două noţiuni distincte şi prin urmare o împrejurare de fapt ce duce la o concluzie de vinovăţie sau nevinovăţie nu poate să fie şi nu trebuie confundată niciodată cu mijlocul prin care împrejurarea respectivă este cunoscută sau demonstrată. Mijloacele de probă sunt realităţi extraprocesuale ce capătă caracter de categorie juridică prin reglementarea folosirii lor în procesul penal.

Prin numeroasele măsuri destinate să contribuie direct la creşterea eficienţei luptei împotriva fenomenului infracţional, un rol cu totul distinct îl deţine „scientizarea” procesului judiciar realizată în măsură însemnată prin intermediul criminalisticii, ştiinţă cu un pregnant caracter judiciar de cunoaştere, combatere şi de prevenire a criminalităţii.

[1] V. Bercheşan şi Ion N. Dumitrescu, „Probele şi mijloacele de probă” Ed. Ml. 1994

Cercetarea Urmelor Obiectelor si a Urmelor Formate din Resturi de Obiecte sau Materii Diverse

Majoritatea faptelor aparţinând oamenilor se reflectă în transformările produse în mediul în care se desfăşoară. La fel, orice act ilicit produce transformări obiectivate, sub raport criminalistic, în urme ale infracţiunii[1]. Pornind de la această realitate, investigaţiile criminalistice, destinate descoperirii infracţiunilor şi identificării autorilor acestora, au drept fundament ştiinţific principiul potrivit căruia săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală determină modificări în mediul înconjurător.

Reputatul criminalist francez, Edmond LOCARD, afirma: „este imposibil pentru un răufăcător să acţioneze şi mai ales să acţioneze cu intensitatea pe care o presupune acţiunea criminală, fără să lase urme ale trecerii sale”[2].

Potrivit principiului enunţat mai sus şi unanim admis în literatura de specialitate, prin urmă a infracţiunii se înţelege orice modificare intervenită în condiţiile săvârşirii unei fapte penale, între faptă şi reflectarea ei materială existând un raport de cauzalitate.

Din interpretarea acestei definiţii este evident că noţiunii de urmă i se atribuie un înţeles oarecum mai larg, mai apropiat de ceea ce se întâlneşte în practica judi­ciară.

[1] E. Locard, Manuel de technique policiere, Ed.Payot, Paris, 1948, p.68.

[2] P.F.Ceccaldi, La Criminalistique, Presses Universitaires de France, Paris, 1962, p.7, precizează că un infractor lasă întotdeauna urme la locul faptei, cel mai adesea fără ştirea sa. Totodată, el ia pe corp sau pe îmbrăcăminte alte semne. Toţi aceşti indici imperceptibili sunt caracteristici pentru prezenţa şi participarea sa la fapta respectivă.