Cererea de Chemare in Judecata

 

Având în vedere că prin instituirea obligaţiei prevăzută de art. 112 pct. 1 teza a – II – a C. proc. Civ. S-a urmărit reducerea duratei procesului, apreciez că textul se aplică şi reclamantului persoană juridică .

Identificarea părţilor prin aceste aspecte prezintă importanţă sub mai multe aspecte:

– sunt stabilite limitele cadrului procesual în care se va desfăşura judecata cu privire la păţi;

– se verifică dacă la data sesizării instanţei acestea aveau capacitate şi calitate procesuală;

– se determină competenţa instanţei;

– se determină locul unde se va face comunicarea actelor de procedură

 

 

Numele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces,iar,în cazul reprezentării prin avocat,numele acestuia şi sediul profesional;

 

Art. 112 pct. 2 C. proc. Civ. Are în vedere situaţia în care cererea de chemare în judecată este făcută de altcineva decât titularul dreptului dedus judecăţii,adică de un reprezentant(convenţional sau legal) al titularului, precum şi situaţia în care cererea este îndreptată împotriva reprezentantului unei persoane fizice sau juridice.

Trebuie deci ca în cerere să se indice atât reprezentantul,cât şi reprezentatul. Considerăm că se are în vedere nu numai reprezentarea per-soanelor fizice sau juridice prin alte persoane,ci şi reprezentarea intereselor individuale sau colective prin persoane cărora acele interese nu le sunt totuşi destinate,deci atunci când legea acordă exerciţiul dreptului la acţiune unor persoane ce nu sunt titulare ale dreptului subiectiv civil care se urmăreşte a fi valorificat.

Dacă reprezentantul nu îşi arată această calitate în cererea pe care o face,el este presupus că lucrează în nume propriu,sancţiunea fiind aceea că el nu va mai putea să pretindă ulterior,în instanţă,că lucrează ca reprezentant, iar cererea de chemare în judecată se va respinge ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă,deoarece reclamantul nu este titularul dreptului subiectiv civil dedus judecăţii.

Cerinţa indicării în cerere a calităţii persoanei care lucrează pentru titularul dreptului se aplică şi în cazul asistării minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă,deoarece cererea se face personal de către minor,dar se semnează nu numai de către acesta,ci şi de către persoana chemată de lege să îl asiste(părinţii,tutore sau curator),astfel încât în cerere trebuie să se pre-cizeze calitatea de ocrotitor legal.

Cheltuielile de Judecata

În accepţiunea comună, prin cheltuieli de judecată se înţelege suma de bani pe care este obligată să o plătească, pe baza unei hotărâri judecătoreşti, partea care a pierdut un proces părţii care a câştigat procesul[1].

Această definiţie se raportează doar la momentul de final al procesului civil.

Într-o imagine de ansamblu a procesului civil, cheltuielile de judecată reprezintă sumele de bani pe care părţile le avansează în timpul şi în legătură cu procesul civil.

La finalul procesului, cele care interesează sunt cheltuielile de judecată ale persoanei care a câştigat procesul, constând în sumele de 3ani pe care este obligată să le plătească acesteia, pe baza unei hotărâri judecătoreşti, partea care a pierdut procesul.[2]

Stricto sensu, privind însuşi procesul civil doar prin prisma fazei procesuale a judecăţii, cheltuielile de judecată vor fi reprezentate de: cheltuieli avansate numai de părţi şi doar în faza de judecată a procesului civil.

Accepţiune lato sensu – Dacă apreciem însă că procesul civil se finalizează doar odată: u executarea hotărârii judecătoreşti, în cazul în care această executare -a realizat în mod silit prin apelarea la un executor judecătoresc, atunci: cheltuielile de judecată lato sensu vor presupune şi: cheltuieli avansate le părţi în faza de executare a procesului civil.[3]

Dacă ne raportăm şi la cele prezentate în capitolul IV al Titlului I Cheltuielile avansate de ordonatori de credite), dacă luăm în calcul şi situaţiile în care cheltuielile sunt avansate de stat în cadrul ajutorului public acordat unei părţi litigante, fie în faza de judecată, fie în faza de executare a procesului civil, vom observa că putem fi îndreptăţiţi să încadrăm în categoria cheltuielilor de judecată şi: cheltuieli avansate şi de alte persoane în orice fază a procesului civil.

[1]   Dicţionar explicativ al limbii române, ed. a ll-a, Universul Enciclopedic, Bucureşti, 1996.

[2] Viorel Mihai Ciobanu  Noul şi vechiul cod de procedură civilă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2012,p.153

[3] Mihaela Tăbârcă, Gheorghe Buta, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat Universul Juridic, Bucureşti 2007,p.152

Clasificarea actiunilor civile dupa natura dreptului

Clasificarea actiunilor civile dupa scopul urmarit

Clasificarea Bunurilor Obiect Juridic a Raportului Civil

Criteriul după care se face această clasificare este natura conţinutului drepturilor subiective civile.

Dreptul nepatrimonial (numit şi drept personal nepatrimonial) este acel drept subiectiv al cărui conţinut nu poate fi exprimat în bani.

Drepturile nepatrimoniale pot fi împărţite în trei categorii:

–           drepturi care privesc existenţa şi integritatea fizică sau morală ale persoanei (dreptul ia viaţă, dreptul la sănătate, dreptul la onoare sau la reputaţie, dreptul la demnitate etc.);

–           drepturi care privesc identificarea persoanei (dreptul la nume, dreptul la pseudonim, dreptul la domiciliu, dreptul la reşedinţă, dreptul ia stare civilă – pentru persoana fizică; dreptul la denumire, dreptul la sediu, dreptul la naţionalitate, dreptul la cont bancar etc. – pentru persoana juridică);

–           drepturi decurgând din creaţia intelectuală (în măsura în care nu sunt patrimoniale).

Precizăm că, în concepţia potrivit căreia dreptul familiei nu este o ramură de drept distinctă de dreptul civil, ci doar o parte a acestuia, urmează a se reţine şi o a patra categorie de drepturi subiective civile nepatrimoniale, anume: drepturile (ne evaluabile pecuniar) ce formează conţinutul raporturilor de familie.

Download Referat 1

Clasificarea exceptiilor procesuale civile

Clauzele si Particularitatile Contractului International de Vanzare-Cumparare de Marfuri

Contractul de vânzare-cumpărare poate fi definit ca fiind instrumentul juridic prin care se efectuează operaţiuni comerciale internaţionale de transmitere a mărfurilor de la producător la consumator[1].

Problemelor complexe ale vânzării-cumpărării în comerţul internaţional, i-au fost dedicate ample studii în literatura de specialitate.[2]

Contractul de vânzare-cumpărare internaţională de mărfuri este un act juridic, prin care părţile, vânzătorul, pe de o parte şi cumpărătorul pe de altă parte, aparţinând unor state diferite se obligă să transmită proprietatea unei mărfi în schimbul unui preţ.

Contractul de vânzare-cumpărare este:

–           Un act comercial

 

–           Un act internaţional ce implică “atât criterii juridice cât şi criterii economice”[3].

 

Activitatea de comerţ exterior privind schimburile sau prestările de lucrări şi servicii se concretizează sub forma unui contract comercial internaţional, care generează raporturi juridice între parteneri din ţări diferite.

Deci, armătura juridică a oricărei tranzacţii internaţionale o constituie contractul, care poate fi definit ca fiind un act juridic încheiat prin acordul de voinţă a două sau mai multe persoane cu scopul de a crea, modifica sau stinge raporturi juridice.

Pentru ca un contract să fie considerat comercial internaţional este necesar ca el să se caracterizeze prin internaţionalitate, adică contractul să conţină elemente de extraneitate cum ar fi: una din părţile contractante să fie un străin, plata preţului să se facă în valută etc.[4]

[1] Mazilu Dumitru, Dreptul comerţului internaţional. Partea specială. Ediţia a VII- a. Editura Lumina Lex, Bucureşti 2008, pag.145

[2] Drept comercial român. Teoria generală a obligaţiilor comerciale. Probele. Contractul de vânzare-cumpărare comercială, lucrare revăzută şi completată de Ion Băcanu. Editura Lumina Lex, Bucureşti 1994, pag.239,p. Popescu Tudor R., Dreptul comerţului internaţional, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti 1983, pag.213,p. Macovei Ioan. Dreptul comerţului internaţional. Editura CH Beck, 2008

[3] Popescu Tudor R.,op.cit., pag.143 – În analiza pe care o face, profesorul Popescu atrage atenţia asupra faptului că “ nu există o definiţie absolută a noţiunii de caracter internaţional” a unei operaţii comerciale şi nici a unui “contract comercial”

[4] Sergiu Deleanu, Contractul de comerţ internaţional, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996,p.190

 

 

Download Referat 2

Comparatie intre Raspunderea Civila Delictuala Directa si Raspunderea Penala

În funcţie de scopul pe care îl urmăreşte norma de drept în cadrul răspunderii juridice putem vorbi despre mai multe tipuri de răspundere. În măsura în care norma juridică urmăreşte pedepsirea făptuitorului prin supunerea la anumite privaţiuni concomitent cu încercarea de transformare morală prin măsuri educative, suntem în prezenţa unei răspunderii penale.

Răspunderea penală este un raport juridic penal de constrângere, născut ca urmare a săvârşirii unei infracşiuni. El se stabileşte între stat şi infractor. În cadrul acestui raport juridic statul are dreptul să tragă la rşspundere pe infractor, săi splice sancţiunea prevăzută de lege şi să-l constrângă să o execute. Infractorul este obligat să răspundă pentru fapta sa şi să se supună pedepsei aplicate.[1]

Dacă norma de drept urmăreşte repararea unui prejudiciu ori restabilirea echilibrului între două patrimonii vom fi în prezenţa unei răspunderi civile. Codul civil reglementează răspunderea civilă, cel puţin pe plan tehnic, prin două moduri diferite, răspunderea civilă contractuală şi răspundere civilă delictuală.

Răspunderea contractuală se caracterizează prin obligaţia debitorului unei obligaţii contractuale de a repara prejudiciul cauzat creditorului prin neexecutarea acestei obligaţii, prin executarea defectuoasă ori prin întârzierea a acesteia, în măsura în care această nesocotire a convenţiei îi este imputabilă.

Răspunderea delictuală este obligaţia celui ce a cauzat altuia un prejudiciu, printro faptă ilicită extracontractuală care îi este imputabilă,de a repara paguba astfel pricinuită.

Atunci când norma de drept urmăreşte menţinerea unui climat propice desfăşurării unei activităşi în condiţii de eficienţă cât mai ridicată în unităţile ce au personal salariat angajat pe baza contractului de muncă avem în vedere acele forme de răspundere specifice dreptului muncii.

Disciplina muncii reprezintă o obligaţie juridică specifică relaţiilor sociale de muncă. Potrivit Codului Muncii[2] „abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile conducătorilor ierarhici.”

[1] Costică Voicu, Teoria Generală a Dreptului, Editura Lumina Lex, Bucureşti 2002, p.288

[2] Articolul 263 alin 2, Codul Muncii

Comparatie intre raspunderea civila delictuala si raspunderea civila contractuala

Competenta Teritoriala

Noţiunea şi enumerarea caracterelor – prin raport juridic civil se înţelege relaţia socială, patrimonială sau nepatrimoniale, reglementată de norma de drept civil.

Raportul juridic civil prezintă trei caractere, şi anume:

–           este un raport social;

–           este un raport voliţional;

–           părţile au poziţia de egalitate juridică.

 

Caracterul social al raportului juridic civil –          Raportul de drept civil, ca orice raport juridic, este un raport social, adică un raport ce se stabileşte între oameni, priviţi fie în calitate de subiect individual, fie în calitate de subiect colectiv.

Conţinutul caracterului social al raportului juridic civil necesită două precizări.

În primul rând, prin reglementarea relaţiei dintre oameni de către norma de drept civil, această relaţie nu îşi pierde trăsătura sa primordială, anume de a fi relaţie socială.

În al doilea rând, norma de drept civil se adresează numai conduitei oamenilor, chiar şi atunci când această conduită ar fi în legătură cu anumite lucruri (bunuri). Prin urmare, atunci când se vorbeşte despre „regimul juridic al bunurilor”, în realitate, se are în vedere conduita oamenilor (ei între ei) cu privire la lucruri.

Menţionăm totuşi că a fost exprimat şi punctul de vedere potrivit căruia dreptul subiectiv civil real creează un raport  imediat şi direct între un lucru şi o persoană.111 însă, chiar şi în literatura de specialitate mai veche s-a precizat că nu este exact să se afirme că dreptul real este un drept asupra unui lucru, deoarece, ţinând cont de faptul că orice drept subiectiv este însoţit de o obligaţie civilă corespunzătoare, ar însemna că şi lucrul, la rândul lui, are obligaţii faţă de om[1].

[1] M.A. DUMITRESCU, op. cit., p. 472-473.

Download Referat 3

 

 

Competenta Teritoriala in Materie Civila

 

 

Chemarea în garanţie

 

Este reglementată de art. 60-63 C. proc. civ. ca o formă de intervenţie forţată.

Articolul 60 alin. (1) prevede că „partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte. în cazul în care ar cădea în pretenţii cu o cerere în garanţie sau despăgubiri”.

Având în vedere că cel care transmite un drept este obligat să-i garanteze folosinţa sub toate formele potrivit cu natura acelui drept, legislaţia noastră procesuală reglementează prin articolele din Codul de procedură civilă menţionate, chemarea în garanţie.

Garanţia poate să reiasă din lege (în materia vânzării, schimbului, mandatului, cesiunii de creanţă             etc.) sau din contractul încheiat de părţi.

În cazul în care prin acţiunea în instanţă este contestată o convenţie indiferent de motivul acestei contestări, chemarea în proces a ambelor părţi este absolut necesară, întrucât actul atacat, expresie a aceleiaşi voinţe, nu poate să fie valabil pentru una din. părţi şi nevalabil pentru cealaltă.

Ne chemarea în proces a uneia dintre părţile actului, nu poate fi înlăturată prin chemarea ei în garanţie. Pe de altă parte, finalitatea cererii de chemare în garanţie este diferită de aceea a cererii principale, urmărindu-se rezolvarea în cadrul aceluiaşi proces şi a raportului juridic dintre pârât şi chematul în garanţie.

Aşa de exemplu, dacă cumpărătorul unui bun imobil este chemat în judecată de c persoană care revendică acel bun. acesta poate chemă în garanţie pe vânzător  şi în cazul în care cererea reclamantului este justificată şi se admite să fie despăgubit.

 

Scopul cererii de chemare în garanţie este dublu“:

–           permite chematului în garanţie să-şi administreze probele ce le consideră necesare,delegaţia de garanţie devenind activă;

–           dacă garantul pierde procesul, prin aceeaşi hotărâre instanţa va admite şi cererea de .chemare    În garanţie, soluţionând în acest fel ambele cereri.

Cererea de chemare în garanţie se soluţionează odată cu cererea principală. Dacă cererea principală a fost admisă, va fi admisă şi cererea de chemare în garanţie şi invers.

Soluţia cu privire la cererea de chemare în garanţie (dependentă de soluţia dată cererii principale), influenţează modul de soluţionare a căilor de atac şi judecata în fond după casare. Aşa de exemplu, apelul declarat de chematul în garanţie, repune în discuţie şi cererea principală. Dacă ambele cereri au fost respinse însă se admite apelul reclamantului şi judecându-se fondul se admite cererea principală, instanţa va soluţiona şi cererea de chemare în garanţie, întrucât altfel hotărârea instanţei este susceptibilă de revizuire potrivit art. 322 pct. 2 C. proc. civ.

Download Referat 4

Conditia, modalitate a actului juridic civil