Drepturile Minoritatilor Nationale

Problematica drepturilor omului a preocupat omenirea încă din antichitate. Din acele timpuri de început ale dezvoltării civilizaţiei umane s-a pus problema drepturilor cu care fiinţa umană este înzestrată din naştere, acele aşa-numite “drepturi inalienabile”, precum şi acele drepturi pe care omul le dobândeşte în raporturile sale implicite cu semenii săi, în cadrul societăţii.

Originea ideii de drepturi fundamentale ale omului poate fi urmărită în trecut până la marii gânditori ai antichităţii. O serie de filosofi greci au afirmat, cu destulă putere de convingere, opoziţia dintre ceea ce ei numeau “dreptatea legală” şi “dreptatea naturală”. S-a sesizat, astfel, faptul că legile statului nu reflectă întotdeauna şi în modul cel mai just raporturile sociale şi dreptatea bazată pe dreptul natural.

Acest “drept natural” a fost, poate, cea mai invocată teorie a adepţilor drepturilor omului, atât în antichitate, cât şi mult mai târziu, în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea.

Potrivit acestei teorii, conceptul de drepturi fundamentale ale omului este rezultantă a două componente. Prima dintre ele porneşte de la ideea că oamenii sunt înzestraţi cu un număr de drepturi esenţiale pentru existenţa lor materială şi morală, prin însuşi faptul naşterii lor, sau, altfel spus, în temeiul demnităţii inerente calităţii lor de oameni. Dar simplul fapt al proclamării acestor drepturi nu era de ajuns. Era absolut necesară recunoaşterea lor în practică, dacă nu chiar din momentul proclamării lor, atunci cel mai târziu într-un viitor cât mai apropiat, de către autorităţile statului, în primul rând.