Autoritatea Parinteasca

Definiţia subliniază că în conţinutul autorităţi părinteşti intră atât drepturi, cât şi îndatoriri, că acestea se referă la persoana, dar şi la Bunurile copilului şi aparţin în mod egal ambilor părinţi.

Faptul că ambii părinţi sunt, în mod egal, titularii drepturilor ce compun autoritatea părintească reprezintă o urmare firească a egalizării poziţiei sexelor, egalizare realizată încă de la mijlocul secolului trecut, astăzi nemaiputând fi concepută o exercitare unilaterală a acestei autorităţi, cu excepţia situaţiilor excepţionale în care unul dintre părinţi se află în imposibilitate de a-şi îndeplini aceste atribuţii.

Studierea autorităţii părinteşti presupune şi definirea noţiunii de copil.

Conform art. 1 din Convenţia cu privire la drepturile copilului adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 20 noiembrie 1989, prin copil se înţelege orice fiinţa umană sub vârsta de 18 ani, cu excepţia cazurilor când, în baza legii aplicabile copilului, majoratul este stabilit sub această vârstă.

Se observă, deci, că între noţiunile de copil şi minor nu există identitate, cea din

Urmă fiind mai cuprinzătoare[1].   …,

Legislaţia română nu cuprinde o terminologie unitară, ci se folosesc alternativ (fără nicio justificare) noţiunile de minor, copil sau copil minor, diversitatea provenind în primul rând din numărul mare de acte normative care nu au fost corelate între ele. De lege ferendă s-ar impune unificarea terminologică pentru a se putea delimita clar domeniul de aplicare al autorităţii părinteşti şi al protecţiei alternative.

[1] T. Bodoaşcă, Contribuţii la studiul condiţiilor in care poate fi instituită tutela copilului în reglementarea Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, Dreptul nr. 3/2005, p. 53-54

Prin interes al copilului legiuitorul desemnează, pe de o parte, un interes social, superior, conform căruia părinţii au obligaţia să crească şi să educe copilul potrivit propriilor lor convingeri, iar, pe de altă parte, un interes personal concret al minorului, în acest sens părinţii având obligaţia de a se îngriji de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, dar şi de educarea şi pregătirea profesională potrivit cu însuşirile sale. Cele două laturi ale noţiunii se întrepătrund şi se influenţează reciproc, iar exercitarea lor trebuie să se facă numai în limitele create de dreptul pozitiv[1].

Conceptul de interes al copilului[2] este adesea prezent în cadrul reglementărilor legale în vigoare, fiind, fie menţionat expres că în art. 263, art. 396, art. 454 etc. Din Codul civil sau în art. 2 alin. (2) al Legii nr. 272/2004, fie subînţeles din ansamblul dispoziţiilor respective, ca de exemplu cele referitoare la obligaţia de întreţinere a copilului, ocrotirea minorului aflat în dificultate, adopţie etc.

[1] Al. Bacaci, Precizări privind instituţia ocrotirii părinteşti, Dreptul nr. 10/2000, p. 58-61.

[2]  V. Pătulea, Comentariu la Cauza Ignaccolo-Zenaide împotriva României (M.Of. nr. 6 din 8 ianuarie 2001, Dreptul nr. 4/2001, p. 196-204, la rubrica Din soluţiile Curţii Europene a Drepturilor Omului).